Bach - Concert pentru doua viori, BWV 1043 Allegro: androginii

Un sarut pe gatul din frunze. S-a cutremurat o padure intreaga. O mangaiere pe spate. S-au pornit valuri intr-un ocean. O apasare intre picioare. Mocnesc muntii. Cutreier de-a lungul si de-a latul pamantului. Fierb nori in mine si flacari imi ard in tample. Ma tavalesc in frunze, ma zdrobesc de padure, despic oceanul. Este Ea. O invalui cu brate serpoase si nevertebrate. Ii dezmierd auzul cu sasaieli. Ochii-mi sunt dinti si gura un hau. Mi se topeste metalic in gura. Are gust de granit si consistenta de reptila. O tintesc cu ochi de vultur si o tintuiesc cu privire de pantera. Sunt El. Gafai din neant si din strafundurile mele. Mii de ani de civilizatie sunt inecati in pofta de sange. Ma furisez spre mirosul intepator de gazela. Muschii s-au comprimat in arc si privirea mi-e fixa. Cu zvacniri de leu ma napustesc in viteza vietii si insfac din darul mortii. M-a zarit inspaimantata si totusi i-am ghicit placerea. Ragetele ma fac surd la mila. E gust de sare, fier si iarba. Sexul e sange. Prin ucidere o cunosc. Prin moarte ea ma cunoaste. Lupt ca sa detin, ea se zbate ca sa se lase. Infectez moartea si desfatarea e suprema. Sunt neinduplecat si invincibil. Desfatarea ma cuprinde cu disparitia ei spre mine. Aud tipete cu ea din imemorial si continua in mine. Am devorat-o cu cruzime de stanca. Mi s-a oferit cu blandete de cer. Culori nesfarsite mi se preling pe piept si vertijuri asurzitoare ma ridica. Electrocutati suntem in unica sfera. Sunt doar caldura si ma ridic in atmosfera. Licarele vechi au devenit orbitoare. Imi inalt capul spre constiinta omului din mine. Fractiune de secunda a fost si omul. Sunt lance in varf de piramida si pamantul dispare in bezna rece din mine.

Incursiuni bucurestene in Bach

Oameni care plutesc pe strazi, totul se invarte rapid, minti care se scurg, minti care se hranesc cu ganduri fugare, inimi miscate doar de autobuze, care zdrobesc chistoace de tigari pe trotuar, ar musca masini scumpe si sani, creme luxoase, supravietuire traversand bulevarde, priviri agatate de borduri, de geamuri de metrou, de gulerele celorlalti, de curele si fermoare. Aluneca totul pe langa, sub si peste si totusi este verde. Si totusi zgomotul se pierde, agresiunea auditiva inceteaza. Orasul imi pulseaza in calcaie si intunericul frematator ma zdruncina in fundul ochilor. Curg siroaie de vieti traite sub constient, sange si obiecte, ma scufund ca sa ajung mai sus. Pasesc pe Golgota si ma tin de viitor. Ma sfasie biserici si morminte. Ma dor genunchii tuturor rugilor spuse, in van. Orasul e in mine. Plange timpul in fotolii confortabile, la piesa de teatru de ieri, la concertul de maine. Ma desprind de Ateneu si ma sprijin de Mitropolie. Cad pe paman si sunt nicaieri si peste tot. Sunt departe si totusi aici. Totul este aici si acolo. Mi-s gandurile o istorie cu prezent, trecut si viitor de-a valma. Nu mai am nume. Sunt acasa in stejarul din curte, inainte si dupa lume, ma simt usor si totusi car un pamant in mine. Lumina e de la soare sau altceva dar ce conteaza. Rad. Hohote de ras spulbera Pacatul. Plang. Cu hohote de plans de prea multa ignorare ma inunda Libertatea. A fost dintotdeauna.

Ei, uite ca m-am apucat si eu sa scriu pe blogul meu. Nu stiu daca e o initiativa buna, dar am zis sa o incerc si pe asta. In primul rand nu prea stiu de ce scriu. Chiar incerc o oarecare emotie la perspectiva ca cineva imi va citi gandurile aici sau ca poate va judeca ce scriu. Nu prea reusesc sa-mi dau seama la ce serveste un blog. Nu stiu de ce scriu oricum. Se prea poate sa fie timp irosit, dar mi-am zis sa incerc. Cred ca asta-i suficient de preambul.