Incursiuni bucurestene in Bach

Oameni care plutesc pe strazi, totul se invarte rapid, minti care se scurg, minti care se hranesc cu ganduri fugare, inimi miscate doar de autobuze, care zdrobesc chistoace de tigari pe trotuar, ar musca masini scumpe si sani, creme luxoase, supravietuire traversand bulevarde, priviri agatate de borduri, de geamuri de metrou, de gulerele celorlalti, de curele si fermoare. Aluneca totul pe langa, sub si peste si totusi este verde. Si totusi zgomotul se pierde, agresiunea auditiva inceteaza. Orasul imi pulseaza in calcaie si intunericul frematator ma zdruncina in fundul ochilor. Curg siroaie de vieti traite sub constient, sange si obiecte, ma scufund ca sa ajung mai sus. Pasesc pe Golgota si ma tin de viitor. Ma sfasie biserici si morminte. Ma dor genunchii tuturor rugilor spuse, in van. Orasul e in mine. Plange timpul in fotolii confortabile, la piesa de teatru de ieri, la concertul de maine. Ma desprind de Ateneu si ma sprijin de Mitropolie. Cad pe paman si sunt nicaieri si peste tot. Sunt departe si totusi aici. Totul este aici si acolo. Mi-s gandurile o istorie cu prezent, trecut si viitor de-a valma. Nu mai am nume. Sunt acasa in stejarul din curte, inainte si dupa lume, ma simt usor si totusi car un pamant in mine. Lumina e de la soare sau altceva dar ce conteaza. Rad. Hohote de ras spulbera Pacatul. Plang. Cu hohote de plans de prea multa ignorare ma inunda Libertatea. A fost dintotdeauna.